Articulațiile sunt locurile în care se întâlnesc două sau mai multe oase, iar ramura anatomiei care le studiază se numește artrologie. Ele se clasifică după gradul de mișcare pe care îl permit, iar figura așază alături câte un exemplu din fiecare dintre cele trei tipuri. Panourile se citesc de la stânga la dreapta, în ordinea creșterii mobilității: sinartrozele sunt imobile, amfiartrozele sunt semimobile, iar diartrozele sunt pe deplin mobile. Ce merită urmărit în fiecare panou este ce anume se află între cele două capete osoase.

Sinartroza

Panoul din stânga arată un craniu văzut din lateral, cu un mic pătrat pe una dintre liniile care despart oasele lui. Săgeata duce de la pătrat la chenarul de deasupra, unde zona este mărită: marginile celor două oase se îmbucă în zigzag, iar între ele se vede o bandă îngustă de țesut conjunctiv fibros.

Sinartrozele sunt articulații aproape sau total imobile. Ele sunt compuse din două capete osoase adiacente, separate de o cantitate redusă de țesut fibros, iar în unele cazuri oasele pot fi separate de un strat subțire de cartilaj. În craniu, sinartrozele se numesc suturi și sunt imobile. Ele apar între osul frontal și cele 2 oase parietale, între oasele parietale, precum și între oasele parietale și osul occipital.

Manualul mai descrie două sinartroze, care nu apar în figură:

• Gomfoza, la locul de implantare a dintelui în alveolă, trebuie să fie imobilă.
• Sindesmoza unește diafizele a două oase lungi adiacente printr-o membrană fibroasă interosoasă. O astfel de sindesmoză leagă diafizele radiusului și ulnei, la nivelul antebrațului, și permite doar o mișcare minimă între cele 2 oase.

Amfiartroza

Panoul din mijloc arată o porțiune din coloana vertebrală, secționată pe lungime. În dreapta sunt corpurile vertebrale, suprapuse și despărțite prin discuri, iar în stânga se văd, tăiate oblic, apofizele spinoase ale acelorași vertebre (Figura 7.6). Pe acest panou sunt marcate o vertebră, adică unul dintre capetele osoase ale articulației, și discurile dintre vertebre, o dată cu numele țesutului din care sunt făcute, cartilajul fibros, și o dată cu numele structurii întregi, discul intervertebral.

Amfiartrozele sunt articulații cu o mobilitate limitată. O amfiartroză constă din 2 capete osoase adiacente, separate de o cantitate mare de cartilaj. În corpul uman, ele se găsesc în 2 locuri importante: între vertebre, unde cartilajul are forma unui disc, și între cele 2 oase pubiene ale pelvisului.

Discurile intervertebrale sunt compuse dintr-un fibrocartilaj care înconjoară un miez gelatinos. Ele absorb șocurile și egalizează presiunea dintre oasele adiacente în timpul mișcărilor, iar datorită flexibilității lor discrete permit o mișcare limitată, precum aplecarea înainte sau în lateral. Cartilajul fibros este cel mai rezistent tip de cartilaj: conține fibre dense de colagen, are o mare rezistență la tensiune și predomină în zonele care trebuie să suporte greutăți.

Amfiartroza dintre oasele pubiene se numește simfiza pubiană și are o mobilitate foarte limitată. Și la nivelul ei se găsește cartilaj fibros. O altă amfiartroză poate fi articulația sacroiliacă, dintre osul sacru și osul iliac.

Diartroza

Ultimul panou arată în secțiune o articulație mobilă, așa cum se poate găsi în articulația șoldului: un cap osos rotunjit, așezat într-o scobitură a osului vecin, totul închis într-un înveliș.

Diartrozele sunt articulații ce permit mișcări libere, în anumite cazuri foarte ample. Ele sunt alcătuite din două capete osoase cuprinse într-o cavitate denumită cavitate sinovială, motiv pentru care se mai numesc și articulații sinoviale. Suprafețele articulare ale oaselor nu sunt conectate una de cealaltă. Astfel de articulații apar la nivelul proceselor articulare ale vertebrelor, umărului, cotului, încheieturii mâinii, șoldului, genunchiului, gleznei și labei piciorului. Observă că vertebrele apar de două ori: între ele există amfiartroze, prin discuri, dar și diartroze, la nivelul proceselor articulare.

Structurile marcate pe panou, dinspre exterior spre interior:

• Capsula articulară fibroasă învelește cele două capete osoase, iar în interiorul ei se află cavitatea sinovială. În anumite articulații, capsula se organizează sub formă de fascicule groase, care formează ligamentele.
• Membrana sinovială tapetează suprafața internă a capsulei, dar nu acoperă suprafețele articulare ale oaselor. Ea secretă un lichid vâscos, cu rol lubrifiant, numit lichid sinovial.
• Cavitatea articulară cu lichid sinovial este spațiul închis de capsulă, în care sunt cuprinse capetele osoase. În desen apare ca spațiul care înconjoară capul osos rotunjit, îngust acolo unde acesta se atinge de scobitura osului vecin și mai larg pe laturile lui. Conține lichidul secretat de membrana sinovială.
• Osul spongios formează interiorul ambelor oase, desenat ca o rețea cu multe spații. Este alcătuit din trabecule (travee) întrețăiate, printre care se găsesc spații cu măduvă roșie, și este mai puțin dens decât osul compact. La un os lung, osul spongios umple interiorul epifizelor, iar porțiunea lor externă este formată din os compact (Figura 6.2).

Cartilajul articular nu este marcat pe figură, deși într-o articulație sinovială fiecare os este acoperit de el. Este un strat subțire de cartilaj hialin, aflat la extremitatea epifizei, care furnizează o suprafață ce facilitează deplasarea fără frecare a oaselor adiacente.

Un capăt osos rotund articulat cu o suprafață concavă, ca în desen, formează o articulație sferoidală, tipul de diartroză care permite cele mai libere mișcări și care se găsește la umăr și la șold. Diartrozele se împart în mai multe tipuri, după componentele lor și după mișcările pe care le permit, prezentate în Figura 6.5.

De reținut

Sinartrozele sunt aproape imobile, amfiartrozele au o mobilitate limitată, iar diartrozele sunt cele mai mobile articulații. Ca să le deosebești, uită-te la ce se află între capetele osoase: o cantitate redusă de țesut fibros la sinartroze, o cantitate mare de cartilaj la amfiartroze și o cavitate sinovială la diartroze.