Figura arată un os lung secționat pe lungime, așa cum sunt femurul și humerusul, exemplele tipice date de manual. Desenul taie osul în două ca să se vadă și interiorul lui. Privit de sus în jos, osul se împarte în regiuni de-a lungul axului: capătul de sus, porțiunea dreaptă din mijloc și capătul de jos. În aceeași secțiune se văd învelișurile osului, cele două tipuri de țesut osos, cu aspect diferit la capete față de mijloc, și cavitatea din interiorul axului. Osul lung este unul dintre cele patru tipuri de oase clasificate după formă (Figura 6.1). Oasele lungi servesc drept pârghie și se întâlnesc în componența membrelor superioare, inferioare și a degetelor.

Regiunile osului

• Diafiza este porțiunea dreaptă, lungă a osului, adică axul lui.
• Epifizele sunt cele două capete, câte unul la fiecare extremitate, cel de sus rotunjit ca un cap, cel de jos lățit.
• Metafiza este joncțiunea dintre diafiză și epifiză. Când osul este în creștere, aici apare o zonă activă de cartilaj, placa epifizară, care nu are o etichetă proprie în desen.

Osul crește în lungime pe seama depunerii de cartilaj la nivelul plăcii epifizare, fenomen care produce îndepărtarea capetelor osului. Ulterior, acest cartilaj este înlocuit cu țesut osos. După pubertate, zona de cartilaj se îngustează, iar când placa epifizară este complet osificată, creșterea osului în lungime încetează. Acest fenomen este controlat hormonal.

Ce acoperă osul la exterior

La extremitatea fiecărei epifize se află un strat subțire de cartilaj hialin, numit cartilaj articular. El furnizează o suprafață ce facilitează deplasarea fără frecare a oaselor adiacente, iar într-o articulație sinovială fiecare os este acoperit de un astfel de cartilaj. Acolo unde nu prezintă cartilaj articular, osul lung este acoperit cu un țesut conjunctiv numit periost, care îmbracă, spre exemplu, diafiza. În desen, cartilajul articular este stratul care îmbracă pe dinafară capetele osului, iar periostul este linia subțire ce mărginește diafiza la exterior.

Periostul nu este doar un înveliș: din el iau naștere osteocitele. În forma lor inițială, osteocitele sunt osteoblaste foarte active, care produc colagenul și hidroxiapatita prezente în os.

Osul compact și osul spongios

Osul compact, dens și dur, acoperă la exterior diafiza și formează porțiunea externă a epifizelor. În interior, epifiza conține os spongios, alcătuit dintr-o rețea de structuri osoase întretăiate numite trabecule (travee). Printre travee se găsesc spații ce conțin măduvă roșie. După cum îi spune și numele, osul spongios este mai puțin dens decât cel compact, de aceea capetele osului apar poroase în desen, iar peretele diafizei apare plin.

Osul compact mai este denumit și os lamelar. La examinarea microscopică prezintă osteoane, sisteme de inele concentrice de țesut osos, a căror structură este detaliată în Figura 6.3.

Cavitatea medulară

Deși la exterior diafiza este acoperită de os compact, pe dinăuntru ea este goală. Cavitatea centrală a osului se numește cavitate medulară și conține măduvă galbenă. În desen, ea ocupă mijlocul axului pe aproape toată lungimea lui, mărginită de peretele de os compact. Cavitatea este căptușită de o membrană subțire numită endost, nemarcată în desen, în care se află celule formatoare de os (osteoblaste) și celule ce remodelează osul (osteoclaste).

Golul din diafiză vine din felul în care se formează oasele lungi, prin osificare endocondrală. Osteoblastele depun os compact de jur împrejurul unor tije de cartilaj hialin care au forma oaselor lungi. Osificarea continuă la suprafață, dar nu și în profunzime, astfel că interiorul rămâne sub forma unei cavități ce va conține măduva osoasă.

De ce contează capetele osului

În măduva osoasă roșie din oasele spongioase are loc hematopoieza, adică formarea celulelor sanguine: aici se formează hematiile, leucocitele și plachetele sanguine. Această măduvă este localizată în centrul multor oase, precum vertebrele sau sternul, dar și la capetele humerusului și femurului, adică în epifizele acestor oase lungi.