Figura arată articulația genunchiului secționată în plan sagital, adică tăiată în lung, ca să se vadă ce se află între oase. Genunchiul apare din profil: sus este femurul, cu epifiza distală rotunjită, iar dedesubt capătul superior al tibiei. Fața anterioară a genunchiului este în dreapta desenului, unde se află rotula. Mușchii coapsei și ai gambei se văd mai ales în stânga, pe fața posterioară. Manualul folosește figura ca exemplu de artrodie.

Ce fel de articulație este

Articulațiile sunt organe de legătură între oase, fiind sediul mișcărilor. După gradul de mobilitate, ele se împart în:

• Sinartroze, articulații fixe, imobile, care nu posedă cavitate articulară. La nivelul lor se execută mișcări foarte reduse.
• Diartroze, cu un grad variabil de mobilitate, care cuprind:
  • amfiartrozele (semimobile), cu suprafețe articulare plane sau ușor concave, cum sunt articulațiile dintre corpurile vertebrale, realizate prin interpunerea discurilor intervertebrale.
  • artrodiile (mobile), articulații sinoviale, cu o mare mobilitate. Genunchiul din figură este o artrodie.

La nivelul unei articulații mobile, mișcările depind de forma suprafețelor articulare și se pot realiza în jurul unui ax, a două axe sau a trei axe.

Elementele structurale ale unei artrodii

Manualul enumeră cinci elemente structurale: suprafețele articulare, capsula articulară, membrana sinovială, cavitatea articulară și ligamentele articulare. Desenul marchează trei dintre ele:

• Membrana sinovială este foița subțire care mărginește cavitatea articulară. Se vede cel mai bine în fața femurului, deasupra rotulei, unde urcă mult de-a lungul osului.
• Cavitatea articulară este spațiul dintre oasele care se articulează. În desen se întinde între femur și tibie, între femur și rotulă și, deasupra rotulei, în fața femurului. Tocmai ea lipsește la sinartroze.
• Ligamentul articular marcat aici este banda care pornește de sub rotulă și coboară în fața tibiei. Ligamentele sunt alcătuite din țesut conjunctiv fibros. În Figura 23, care arată reflexul rotulian, aceeași bandă de sub rotulă poartă numele de ligament rotulian.

Celelalte două elemente, suprafețele articulare și capsula articulară, nu sunt marcate. Suprafețele articulare sunt fețele prin care femurul se articulează cu tibia și cu rotula. Femurul și tibia sunt oase lungi, iar manualul arată că, după ce procesul de creștere a încetat, epifizele rămân acoperite cu un strat subțire de cartilaj hialin, numit cartilaj articular.

Rotula și meniscul

Desenul mai marchează două structuri care nu fac parte din lista celor cinci elemente:

• Rotula, în fața articulației, este un os triunghiular, cu baza în sus, situat în tendonul mușchiului cvadriceps femural. Pentru că se află în grosimea unui tendon, este un os sesamoid. În desen o vezi cuprinsă în banda de pe fața anterioară a genunchiului, iar fața ei posterioară se articulează cu epifiza distală a femurului. Rotula apare și pe scheletul întreg, în Figura 65.
• Meniscul este piesa așezată între femur și tibie, spre partea posterioară a articulației. Manualul nu îl descrie la articulații, dar la clasificarea țesuturilor dă meniscurile articulare, alături de discurile intervertebrale, ca exemple de țesut cartilaginos fibros.

Entorsele și luxațiile

Pe aceeași pagină, la noțiunile de patologie, manualul descrie două afecțiuni ale articulațiilor:

• Entorsele se produc prin alungirea ligamentelor componente ale unei articulații, precum și a ligamentelor de vecinătate. Au diverse grade de gravitate, se tratează diferențiat și se asociază frecvent cu sinovite.
• Luxațiile înseamnă dislocarea elementelor componente ale unei articulații, în special a suprafețelor articulare. Cele mai vulnerabile articulații sunt cele ale genunchiului și umărului.