Figura arată globul ocular tăiat pe lungime, astfel încât se vede tot ce se află între partea din față a ochiului (dreapta desenului, unde intră lumina) și partea din spate (stânga, de unde pleacă nervul optic). Linia întreruptă care străbate ochiul pe orizontală este traiectoria luminii: urmărind-o de la dreapta spre stânga parcurgi exact drumul unei raze, de la cornee până la retină. Ține minte forma de ansamblu: lungimea globului ocular este puțin mai mare decât lățimea sa, iar porțiunea anterioară proemină în afara sferei.

Cele trei învelișuri ale peretelui

Peretele globului ocular are trei straturi, desenate concentric, unul sub altul:

• Stratul extern, rezistent și fibros, cuprinde corneea și sclerotica (sclera). Corneea este porțiunea transparentă din față: ea refractă lumina și este importantă pentru focalizarea ei pe retină. Sclera menține forma ochiului și îl protejează, iar de ea se atașează mușchii extrinseci. Porțiunea ei vizibilă este „albul ochilor”.
• Stratul mijlociu, bogat vascularizat, conține coroida, irisul și corpii ciliari. Coroida, desenată în peretele din spate între scleră și retină, absoarbe lumina și conține vasele sanguine ale structurilor oculare.
• Stratul intern este retina, cea care conține receptorii pentru vedere.

Retina și reperele ei

Retina se întinde anterior până la porțiunea posterioară a corpului ciliar. Are un strat extern, pigmentat, care aderă de coroidă, și un strat intern, de țesut nervos, în care se află receptorii (celulele cu conuri și celulele cu bastonașe). Ea absoarbe lumina, detectează lumina și formează imaginile ce vor fi transmise encefalului. Pe peretele din spate, desenul marchează câteva repere:

• Foveea centrală, locul în care ajunge linia întreruptă, este o arie de depresiune ușoară aflată în apropierea centrului retinei. Aici sunt concentrate celulele cu conuri, singurele care deosebesc culorile. Pe măsură ce te îndepărtezi de fovee, numărul conurilor scade și crește numărul celulelor cu bastonașe, care detectează lumina slabă.
• Macula lutea este regiunea retinei care cuprinde foveea centrală.
• Discul optic, aflat puțin mai jos, este locul de origine al nervului optic. Pentru că nu conține receptori vizuali, se mai numește și „pata oarbă”.
• Arterele și venele retiniene pornesc din dreptul discului optic și se ramifică, în sus și în jos, pe fața internă a retinei.
• Nervul optic părăsește globul ocular prin partea din spate și este format din axonii neuronilor multipolari ai retinei. Imaginile inițiate de receptori sunt transmise de-a lungul lui, iar fibrele lui mediale se încrucișează la nivelul chiasmei optice. Apoi fibrele trec prin tractul optic și ajung la cortexul vizual din lobii occipitali, unde imaginile sunt interpretate.

Partea din față: irisul, pupila și cristalinul

Pupila este un orificiu situat la nivelul irisului, prin care trece linia întreruptă. În secțiune, irisul apare ca două lame așezate una deasupra și alta dedesubtul pupilei. El este alcătuit din două straturi de mușchi neted, un mușchi constrictor, care îngustează pupila, și un mușchi dilatator, care mărește diametrul pupilei, și conține pigmenții care dau culoarea ochilor. Astfel, irisul controlează cantitatea de lumină ce trece prin pupilă.

Chiar în spatele irisului se găsește cristalinul, un disc transparent, biconvex, alcătuit dintr-un material proteic fibros dispus în straturi concentrice. El este ferm ancorat de corpii ciliari prin intermediul ligamentului suspensor. Corpul ciliar se unește cu irisul la periferia acestuia, iar restul irisului se extinde în interior, între cornee și cristalin. Cea mai mare parte a corpului ciliar constă din mușchiul ciliar intrinsec. Corpul ciliar modifică forma cristalinului și secretă umoarea apoasă.

La joncțiunea dintre cornee și scleră, la marginea camerei anterioare, desenul mai marchează sinusul venos scleral. Pe partea din față a globului se răsfrânge conjunctiva, membrana mucoasă care căptușește pleoapele pe partea internă și acoperă parțial globul ocular.

Acomodarea

Cristalinul este elastic și focalizează razele luminoase pe retină. Procesul de focalizare, bazat pe această elasticitate, se numește acomodare. Când obiectul privit este departe, cristalinul este aproape plat, iar când obiectul este aproape, devine convex. Forma lui se modifică în principal datorită mușchilor ciliari, care acționează asupra ligamentului suspensor. În acomodarea pentru vederea de aproape, mușchiul ciliar se contractă și eliberează tensiunea din ligamentul suspensor, iar cristalinul devine mai convex datorită elasticității sale naturale.

Cele două compartimente cu lichid

Ochiul conține două compartimente pline cu fluide, separate de cristalin:

• Compartimentul anterior, în fața cristalinului, conține umoarea apoasă. El are două regiuni: camera anterioară, între iris și cornee, și camera posterioară, între iris și cristalin. Umoarea apoasă umple compartimentul anterior, contribuie la menținerea formei ochiului și menține presiunea intraoculară.
• Compartimentul posterior, care se întinde de la cristalin la retină, conține o substanță gelatinoasă, umoarea vitroasă. Ea menține presiunea intraoculară, conferă forma ochiului, menține retina atașată pe coroidă și refractă lumina.

Drumul luminii prin ochi

Urmărind linia întreruptă, traseul razei luminoase începe de la corneea transparentă, trece prin pupilă, străbate umoarea apoasă și ajunge la cristalin, principala structură cu rol în focalizarea imaginii. De aici, raza traversează umoarea vitroasă până la retină. Pupila se micșorează când obiectul privit este aproape și lumina este puternică și se dilată când obiectul este îndepărtat și lumina slabă. Cristalinul, corneea, umoarea apoasă și cea vitroasă sunt medii refractare: ele focalizează razele și le fac să conveargă spre foveea centrală a retinei, unde se formează imaginea. Din cauza proprietăților optice ale cristalinului, imaginea de pe retină este inversată, dar este percepută în orientarea corectă la nivelul cortexului lobilor occipitali.

Dacă razele nu se focalizează pe retină, apar tulburările de vedere din Figura 12.2: în miopie imaginea se formează în fața retinei, iar în hipermetropie, în spatele ei.