Oasele și articulațiile (Biologie Barron's, p. 124)
Explorează structurile
Apasă pe un număr de pe figură sau folosește săgețile pentru a parcurge structurile.
Explorează structurile
Apasă pe un număr de pe figură sau folosește săgețile pentru a parcurge structurile.
În manual, și ultimul panou are eticheta „Articulație selară”, deși legenda anunță șase tipuri de diartroze, iar al șaselea tip din Tabelul 6.2, articulația plană, nu apare în figură. Noi am trecut acest panou ca articulație plană, pentru că arată oasele carpiene, între care apar astfel de articulații. Săgeata preluată din manual cade însă la baza metacarpianului degetului mare, adică tot pe articulația selară, așa că articulațiile plane trebuie căutate între oasele carpiene, nu în vârful săgeții.
Figura adună în șase panouri, pe două rânduri, cele șase tipuri de diartroze din Tabelul 6.2. Toate sunt articulații ce permit mișcări libere, iar ce le deosebește este forma suprafețelor articulare și, odată cu ea, mișcarea pe care o permit. În rândul de sus sunt trei articulații mari, la care desenul numește câteva oase: humerusul, atlasul și axisul, femurul. Rândul de jos arată mâna și încheietura ei, unde oasele sunt mici și multe, așa că în fiecare panou câte o săgeată indică o articulație anume.
Articulația trohleară (în formă de scripete)
Panoul din stânga sus arată cotul îndoit în unghi drept. Humerusul coboară vertical, iar capătul lui rotunjit se sprijină în suprafața concavă a ulnei, osul antebrațului care pleacă spre stânga. Într-o articulație trohleară, o suprafață în formă de scripete se articulează cu o suprafață concavă, iar mișcarea are loc într-un singur plan, în jurul unei singure axe, ca o balama. Exemplele din manual sunt cotul (între humerus și ulnă), genunchiul (între femur și tibie) și articulațiile interfalangiene. De altfel, unul dintre cei doi condili de la capătul inferior al humerusului se numește chiar trohlee (Figura 7.9).
Articulația pivot
Panoul din mijloc sus arată primele două vertebre ale gâtului, atlasul deasupra și axisul dedesubt. Mica proeminență care se ridică prin mijlocul atlasului este apofiza odontoidă (dintele) a axisului, care se orientează în sus și pătrunde în gaura vertebrală a atlasului. Într-o articulație pivot, suprafața cilindrică a unui os se rotește în interiorul unui inel format de osul opus, adică o suprafață arcuită se rotește în jurul unui pivot. Mișcarea permisă este rotația, iar exemplul din manual este chiar articulația dintre axis și atlas, pe care se bazează rotațiile capului.
Articulația sferoidală
Panoul din dreapta sus arată șoldul, unde capul rotund al femurului stă într-o cavitate a osului coxal, acetabulul. O articulație sferoidală se formează prin articularea unui capăt osos rotund cu o suprafață concavă, adică o suprafață convexă se articulează cu una concavă. Ea permite cele mai variate mișcări dintre toate articulațiile. Pe lângă șold, o astfel de articulație se găsește la umăr, unde capul humerusului se articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei (numită și fosa glenoidă).
Articulația condiloidă (elipsoidală)
Panoul din stânga jos arată încheietura mâinii: în stânga se văd capetele celor două oase ale antebrațului, la mijloc oasele carpiene, iar în dreapta bazele metacarpienelor. Săgeata arată locul unde radiusul, osul mai gros de jos, de partea degetului mare, se articulează cu oasele carpiene. Aici, un condil de formă ovală este articulat cu o cavitate eliptică, iar mișcarea are loc în două planuri perpendiculare unul pe celălalt. Rotația nu este posibilă, dar restul mișcărilor, în majoritate, sunt permise.
Articulația selară
Panoul din mijloc jos arată scheletul întregii mâini, cu degetele spre stânga și degetul mare în sus. Săgeata arată baza degetului mare, unde metacarpianul lui se articulează cu osul trapez (os carpian). Într-o articulație selară, un os în formă de șa este articulat cu o suprafață de formă opusă: suprafețele osoase sunt concave, respectiv convexe, iar suprafața concavă a unui os se articulează cu suprafața convexă a celuilalt. Mișcările sunt aceleași ca la articulația condiloidă, dar mai libere, asemănătoare unui călăreț în șa. Și aici rotația este restricționată, iar împreună cu cea condiloidă, articulația selară este denumită articulație biaxială.
Articulația plană
Panoul din dreapta jos arată din nou încheietura mâinii, cu cele opt oase carpiene așezate pe două rânduri a câte patru, strânse unele lângă altele. Într-o articulație plană se articulează două suprafețe relativ plate, iar mișcările sunt de alunecare (non-axiale), în mai multe direcții, și de răsucire. Astfel de articulații apar între anumite oase carpiene, între unele oase tarsiene și între procesele vertebrale. Dimensiunile mici ale oaselor carpiene și articulațiile dintre ele dau încheieturii mâinii o mare flexibilitate.
Ce au toate în comun
Oricât de diferite ar fi ca formă, toate cele șase sunt diartroze, cele mai mobile articulații, numite și articulații sinoviale (Figura 6.4). Capetele osoase sunt acoperite de cartilaj articular și învelite de o capsulă fibroasă, tapetată pe dinăuntru de membrana sinovială, care secretă lichidul sinovial, cu rol lubrifiant. Mișcările permise de diartroze se produc sub acțiunea mușchilor scheletici și sunt prezentate imediat după, în Figura 6.6.
În manual, și ultimul panou are eticheta „Articulație selară”, deși legenda anunță șase tipuri de diartroze, iar al șaselea tip din Tabelul 6.2, articulația plană, nu apare în figură. Noi am trecut acest panou ca articulație plană, pentru că arată oasele carpiene, între care apar astfel de articulații. Săgeata preluată din manual cade însă la baza metacarpianului degetului mare, adică tot pe articulația selară, așa că articulațiile plane trebuie căutate între oasele carpiene, nu în vârful săgeții.
Figura adună în șase panouri, pe două rânduri, cele șase tipuri de diartroze din Tabelul 6.2. Toate sunt articulații ce permit mișcări libere, iar ce le deosebește este forma suprafețelor articulare și, odată cu ea, mișcarea pe care o permit. În rândul de sus sunt trei articulații mari, la care desenul numește câteva oase: humerusul, atlasul și axisul, femurul. Rândul de jos arată mâna și încheietura ei, unde oasele sunt mici și multe, așa că în fiecare panou câte o săgeată indică o articulație anume.
Articulația trohleară (în formă de scripete)
Panoul din stânga sus arată cotul îndoit în unghi drept. Humerusul coboară vertical, iar capătul lui rotunjit se sprijină în suprafața concavă a ulnei, osul antebrațului care pleacă spre stânga. Într-o articulație trohleară, o suprafață în formă de scripete se articulează cu o suprafață concavă, iar mișcarea are loc într-un singur plan, în jurul unei singure axe, ca o balama. Exemplele din manual sunt cotul (între humerus și ulnă), genunchiul (între femur și tibie) și articulațiile interfalangiene. De altfel, unul dintre cei doi condili de la capătul inferior al humerusului se numește chiar trohlee (Figura 7.9).
Articulația pivot
Panoul din mijloc sus arată primele două vertebre ale gâtului, atlasul deasupra și axisul dedesubt. Mica proeminență care se ridică prin mijlocul atlasului este apofiza odontoidă (dintele) a axisului, care se orientează în sus și pătrunde în gaura vertebrală a atlasului. Într-o articulație pivot, suprafața cilindrică a unui os se rotește în interiorul unui inel format de osul opus, adică o suprafață arcuită se rotește în jurul unui pivot. Mișcarea permisă este rotația, iar exemplul din manual este chiar articulația dintre axis și atlas, pe care se bazează rotațiile capului.
Articulația sferoidală
Panoul din dreapta sus arată șoldul, unde capul rotund al femurului stă într-o cavitate a osului coxal, acetabulul. O articulație sferoidală se formează prin articularea unui capăt osos rotund cu o suprafață concavă, adică o suprafață convexă se articulează cu una concavă. Ea permite cele mai variate mișcări dintre toate articulațiile. Pe lângă șold, o astfel de articulație se găsește la umăr, unde capul humerusului se articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei (numită și fosa glenoidă).
Articulația condiloidă (elipsoidală)
Panoul din stânga jos arată încheietura mâinii: în stânga se văd capetele celor două oase ale antebrațului, la mijloc oasele carpiene, iar în dreapta bazele metacarpienelor. Săgeata arată locul unde radiusul, osul mai gros de jos, de partea degetului mare, se articulează cu oasele carpiene. Aici, un condil de formă ovală este articulat cu o cavitate eliptică, iar mișcarea are loc în două planuri perpendiculare unul pe celălalt. Rotația nu este posibilă, dar restul mișcărilor, în majoritate, sunt permise.
Articulația selară
Panoul din mijloc jos arată scheletul întregii mâini, cu degetele spre stânga și degetul mare în sus. Săgeata arată baza degetului mare, unde metacarpianul lui se articulează cu osul trapez (os carpian). Într-o articulație selară, un os în formă de șa este articulat cu o suprafață de formă opusă: suprafețele osoase sunt concave, respectiv convexe, iar suprafața concavă a unui os se articulează cu suprafața convexă a celuilalt. Mișcările sunt aceleași ca la articulația condiloidă, dar mai libere, asemănătoare unui călăreț în șa. Și aici rotația este restricționată, iar împreună cu cea condiloidă, articulația selară este denumită articulație biaxială.
Articulația plană
Panoul din dreapta jos arată din nou încheietura mâinii, cu cele opt oase carpiene așezate pe două rânduri a câte patru, strânse unele lângă altele. Într-o articulație plană se articulează două suprafețe relativ plate, iar mișcările sunt de alunecare (non-axiale), în mai multe direcții, și de răsucire. Astfel de articulații apar între anumite oase carpiene, între unele oase tarsiene și între procesele vertebrale. Dimensiunile mici ale oaselor carpiene și articulațiile dintre ele dau încheieturii mâinii o mare flexibilitate.
Ce au toate în comun
Oricât de diferite ar fi ca formă, toate cele șase sunt diartroze, cele mai mobile articulații, numite și articulații sinoviale (Figura 6.4). Capetele osoase sunt acoperite de cartilaj articular și învelite de o capsulă fibroasă, tapetată pe dinăuntru de membrana sinovială, care secretă lichidul sinovial, cu rol lubrifiant. Mișcările permise de diartroze se produc sub acțiunea mușchilor scheletici și sunt prezentate imediat după, în Figura 6.6.