Figura este o secțiune sagitală la nivelul capului și gâtului, adică o tăietură după un plan vertical care împarte corpul într-o parte dreaptă și una stângă. Privim deci capul din profil, cu fața spre dreapta, și vedem organele tractului respirator din această regiune în raport cu organele din jurul lor. Urmărește desenul din dreapta sus spre stânga jos: aerul intră prin nas, trece prin fosa nazală, coboară prin cele trei regiuni ale faringelui și ajunge în laringe, apoi în trahee.

Nasul și palatul

Nasul reprezintă calea normală de intrare a aerului în sistemul respirator. Spațiul din interiorul lui, fosa nazală, este căptușit cu o mucoasă care încălzește, umidifică și filtrează aerul. În spate, acolo unde fosa nazală se termină și începe faringele, desenul marchează coanele, deschiderile prin care aerul trece în nazofaringe. Cornetele și sinusurile din interiorul nasului sunt prezentate în Figura 17.2.

Sub fosa nazală se află palatul, structura care formează bolta cavității orale. Partea lui anterioară, dură, este palatul dur, iar cea posterioară, moale, este palatul moale, care atârnă spre faringe. Dedesubt se întinde cavitatea orală, ocupată în mare parte de limbă. Aerul poate intra și pe gură, pentru că în partea posterioară a cavității orale, adică în faringe, gura se întâlnește cu cavitățile nazale.

Cele trei regiuni ale faringelui

Faringele, cunoscut și sub denumirea de gâtlej, se extinde de la nivelul cavităților nazale până la nivelul laringelui și este o cale de trecere comună pentru sistemul respirator și pentru cel digestiv. Legenda ne cere să observăm cele trei regiuni ale lui, așezate una sub alta:

• Nazofaringele, aflat imediat posterior de cavitățile nazale și deasupra vălului palatin (pe desen, deasupra palatului moale).
• Orofaringele, situat inferior de nazofaringe, în partea posterioară a cavității orale. Aici se întâlnesc căile digestive și căile respiratorii.
• Laringofaringele, care urmează inferior orofaringelui și se află posterior față de laringe.

Amigdalele și trompa lui Eustachio

Pe peretele posterior al nazofaringelui, în regiunea medială, se află amigdala faringiană, o masă de țesut limfatic. Ea protejează sistemul respirator prin producerea de limfocite adecvate, care induc imunitate față de agenții infecțioși captați din aer. Când este tumefiată, poartă denumirea de vegetații adenoide, care pot împiedica trecerea aerului. Pe partea laterală a faringelui, din spatele gurii, se vede amigdala palatină, cu o funcție similară celei a amigdalei faringiene. Inflamația amigdalelor palatine se numește amigdalită. Cele trei amigdale, faringiană, palatină și linguală, apar împreună în Figura 16.4.

În peretele lateral al nazofaringelui se deschide orificiul trompei lui Eustachio. Trompa pornește de la urechea medie și egalizează presiunea aerului între nazofaringe și urechea medie. Microorganismele care pătrund în ea din nazofaringe sunt, de multe ori, cauza infecțiilor urechii medii.

Laringele și corzile vocale

Laringele este structura cartilaginoasă ce unește faringele și traheea la nivelul vertebrelor cervicale. Este o cale de trecere pentru aer și adăpostește corzile vocale. Pe secțiune se recunosc:

• Epiglota, un pliu ca un „capac”, în formă de frunză, situat la intrarea în laringe. Ea închide căile respiratorii atunci când alimentele sau lichidele trec în esofag.
• Pliul ventricular (coarda vocală falsă) și, imediat sub el, coarda vocală, cele două seturi de falduri (cute) membranoase groase formate din pereții laterali ai laringelui. Când aerul este expirat din plămâni, corzile vocale vibrează și produc sunete.
• Cartilajul tiroid, cel mai mare cartilaj al laringelui, cunoscut și sub numele de „mărul lui Adam”. Pe desen formează peretele anterior al laringelui, spre fața gâtului.
• Cartilajul cricoid, care seamănă cu un inel cu pecete și leagă laringele de trahee. Pe desen se află în peretele posterior al laringelui, sub nivelul corzilor vocale.

Deasupra laringelui, la baza limbii, este desenat osul hioid, un os al scheletului axial. Cartilajele și corzile vocale sunt prezentate mai în detaliu în Figura 17.4.

Cele două tuburi de la capătul faringelui

La capătul său distal, faringele se ramifică în două tuburi: esofagul, care se continuă cu stomacul, și laringele, care se continuă cu traheea. Legenda atrage atenția asupra poziției lor: esofagul, un tub muscular și distensibil, este posterior față de trahee. Este chiar exemplul pe care manualul îl dă pentru termenul „posterior” în Tabelul 1.2. Traheea, un tub semirigid, este menținută deschisă de inele cartilaginoase în forma literei „C”. În fața porțiunii ei superioare, imediat sub laringe, se vede glanda tiroidă, situată în țesuturile moi ale gâtului.