Figura compară, în același interval de timp, cât de departe ajunge impulsul nervos în doi neuroni: în stânga, (a) un neuron amielinic, iar în dreapta, (b) un neuron mielinic. Fiecare panou are trei rânduri, citite de sus în jos, la 1 msec, 5 msec și 10 msec de la pornirea impulsului. Bara palidă care traversează axonul în fiecare rând este frontul potențialului de acțiune, adică locul unde a ajuns impulsul în acel moment.

Ce este la fel în ambele panouri

În fiecare desen, impulsul pornește din zona declanșatoare, aflată imediat după corpul celular, acolo unde ionii de sodiu pătrund în neuron (săgețile marcate $\ce{Na+}$). Intrarea lor deschide canalele de sodiu și dă naștere unui curent local, desenat cu linie punctată, care depolarizează membrana din față și mută frontul mai departe.

(a) Conducerea continuă

La neuronul amielinic, membrana este descoperită pe toată lungimea axonului, deci ionii pot intra oriunde. Curentul depolarizează de fiecare dată zona imediat învecinată, iar frontul progresează constant de-a lungul neuronului, pas cu pas. La 10 msec, el se află încă în prima parte a axonului.

(b) Conducerea saltatorie

La neuronul mielinic, axonul este îmbrăcat în segmente de mielină, între care rămân nodurile Ranvier. Deoarece ionii nu pot pătrunde sau ieși din neuron decât la nivelul nodurilor Ranvier prezente între celulele Schwann sau între prelungirile oligodendrocitelor, impulsul „sare” de la nod la nod în loc să progreseze constant de-a lungul neuronului. Acest fenomen poartă numele de propagare (conducere) saltatorie, iar în desen curentul se întinde, pe sub mielină, de la un nod până la următorul. La 10 msec, frontul a ajuns deja aproape de capătul axonului.

De ce contează

Conducerea saltatorie mărește considerabil viteza impulsurilor, permițând reacții mai rapide la stimuli. De exemplu, reacțiile reflexe necesită neuroni mielinici în SNP pentru a putea avea o viteză de reacție mai mare (Figura 10.5). Teaca de mielină care face posibilă această conducere este sintetizată de către oligodendrocite în SNC și de celulele Schwann în SNP (Figura 10.4).